Universitatea

ARHEOLOGIA DIN TRANSILVANIA
HOME English version
MEMBRII : REVISTA : ŞANTIERE ARHEOLOGICE : CĂRŢI :CURSURI : FORUM : CĂUTARE

volum apărut în seria:

Simpozion, 13 – 15 MAI 2005, SIBIU / coordonatori volum: Zeno Karl PINTER, Ioan Marian ŢIPLIC, Maria Emilia ŢIPLIC, integrare web: Cosmin SUCIU, ISBN 973-709-158-2 pentru volumul publicat.

Copyright © 2005 Departamentul pentru Relaţii Interetnice pentru prezenta ediţie electronică. Responsabilitatea ştiinţifică a conţinutului textelor revine autorilor. Volum apărut în BIBLIOTHECA SEPTEMCASTRENSIS, XII Sibiu, 2005

GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Relaţii Interetnice

ACADEMIA ROMÂNĂ - Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU - Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Transilvănean în Context European

simpozion relatii interetnice in transilvania 2005

CUPRINS

Program Simpozion

Abrevieri Bibliografice

----------------------------

 

ROMÂNI ŞI PECENEGI ÎN SUDUL TRANSILVANIEI

 Alexandru MADGEARU

ROMANIANS AND PECHENEGS IN SOUTHERN TRANSYLVANIA

Abstract 

The Pechenegs were settled in Transylvania as defenders of the borders, and as subjects of the Hungarian kings, like the Szeklers, after the middle of the 12th century, when the Pecheneg realm was already conquered by the Cumans. In the previous period, the Pechenegs were used only at the western borders of Hungary. There is no evidence for an earlier penetration in Transylvania, altough they invaded this area several times in the 10th-11th centuries.  Place-names like Arpaş, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni, Bögöz Borcea, Braşov, Racoş attest a concentration of Pecheneg population in the south-eastern corner of Transylvania, where they lived together with the Romanians. Both populations were involved in the border defence on the southern Carpathians against Bulgaria and Cumania, not only in that area, but also on the Olt gorge, in Lovişte. The Romanian-Pecheneg cohabitation in a wooden area near the Făgăraş northern slopes is mentioned in the privilege granted to the Saxons in 1224.

In the regions dominated by the Hungarian crown, the Pechenegs were usually called Besenyö / Bisseni (the Hungarian form of their name). However, some place-names from Banat, Haţeg and Făgăraş Mountains preserved the Pecheneg and Romanian form, Pecenegi. They suggest that some Pechenegs arrived in these marginal areas from the lowlands, driven away by the Cumans, or from Bulgaria. South of the Făgăraş Mountains, the river Argeş has too a name of presumable Pecheneg origin, which was first given to the city that was the residence of the Romanian prince Basarab in the first half of the 14th century. The name Basarabă is too of Pecheneg origin. It is attested in several zones where the Pechenegs were living. The presence of the Pechenegs in the kernel area of the future state of Wallachia enabled perhaps its emergence.

 Problema comunităţilor de paznici ai graniţelor carpatice ale Ungariei din secolele XI-XIII a fost studiată de Hansgerd Göckenjan [1] , Zoltán Székely, [2] András Pálóczi-Horváth, [3] Paul Binder, [4] Zoltán Kordé, [5] Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, [6] Ioan Marian Ţiplic, [7] Ioan Silviu Oţa. [8] În cazul pecenegilor, discuţiile au privit cu deosebire localizarea teritoriului consemnat într-un document din 1224 sub numele de silva Blacorum et Bissenorum. Este vorba de Bula de Aur acordată saşilor de către regele Andrei II, [9] la care ne vom referi ceva mai departe. Convieţuirea dintre români şi pecenegi în timpul când cei din urmă se sedentarizau este o problemă care merită a fi aprofundată.

Mai întâi, ne vom opri asupra duratei posibile a acestor contacte. Raidurile pecenegilor s-au desfăşurat în Transilvania probabil încă de la începutul secolului al X-lea, dacă este să dăm crezare menţiunii din Gesta Hungarorum despre atacurile pe care Gelou le suferea din partea războinicilor denumiţi Picenati [10] . Se ştie că, în 1068, pecenegii au străpuns fortificaţiile de la Porţile Meseşului, iar bătălia decisivă, câştigată de oastea maghiară în contraofensivă, a avut loc la Chiraleş, adică într-un punct care se afla probabil între limitele voievodatului româno-slav care a fost condus de Gelou, în apropiere de fortificaţia de la Şirioara, distrusă cu acea ocazie. [11] De aceea, se poate presupune că şi atacurile pecenegilor din secolul al X-lea s-au desfăşurat în aceeaşi regiune de nord a Transilvaniei, astfel că informaţia din Gesta Hungarorum este verosimilă. Prima atestare cu dată relativ precisă a unui atac al pecenegilor în Transilvania (la Alba Iulia) este din anii 1015-1020, consemnat de Hartvig în Legenda Sancti Stephani. [12]

Capitolele 37-38 din De Administrando Imperio, referitoare la teritoriile controlate de triburile pecenegilor, nu oferă nici un argument pentru extinderea lor şi în Transilvania. Din text reiese că Siretul era cel mai vestic râu din ţara pecenegilor, ceea ce înseamnă că limita acesteia ar fi fost pe Carpaţii Orientali. Pe de altă parte, se mai afirmă că provincia pecenegă Gyla de Jos era separată de Tourkia, teritoriul stăpânit de unguri, printr-o distanţă de patru zile de drum (călare). În capitolul 40, Constantin Porfirogenetul mai preciza că Tourkia este străbătută de râurile Timiş, Mureş şi Criş. [13] S-a arătat că această Tourkia este de fapt teritoriul acelui conducător ungur care s-a creştinat la Constantinopol în 948, şi unde se concentrează monedele bizantine de aur emise în timpul lui Constantin VII, provenite din subsidii: Banatul de nord şi comitatele Békés şi Csongrád . [14] Distanţa de patru zile de drum călare poate corespunde traversării Transilvaniei pornind din trecătorile Carpaţilor Orientali, astfel că din textul lui Constantin Porfirogenetul ar rezulta că provincia Gyla de Jos s-ar localiza în Moldova. [15] Fiindcă în concepţia geografică bizantină determinativele de jos / de sus se refereau la amplasarea pe cursul unui râu (aici, Siretul şi Prutul), reiese că Gyla de Jos se afla în partea de sud a Moldovei. [16]

Separarea pecenegilor de unguri şi bulgari printr-un anumit teritoriu, în a doua jumătate a secolului al X-lea, este confirmată de geograful arab Abu Ubayd al-Bakri, care a trăit în secolul al XI-lea, dar care a folosit surse mai vechi (se pare că a dispus de un text întocmit în 962 de călătorul Ibrahim ibn Yaqub at-Turtushi. [17] Al-Bakri menţiona în opera sa Kitab al-masâlik wa'l-mamâlik (“Cartea drumurilor si regatelor”) că “la est de unguri se află pecenegii şi ţinuturi nelocuite care se întind între ţara pecenegilor şi cea a bulgarilor care se numără printre slavi”. [18] Termenul kafr folosit în acest izvor, care înseamnă “nepopulat”, are probabil aceeaşi semnificaţie ca şi cel de solitudines din cronica lui Regino, care se referea la regiunea dintre Dunăre şi Tisa în secolul al IX-lea: [19] o regiune care nu era propriu-zis nelocuită, ci situată între teritoriile populate de anumite etnii. Gyula Kristó amplasa acest teritoriu tampon în Moldova, eventual şi în Muntenia. Dacă ţinem seama că Moldova era atunci integral ocupată de pecenegi, teritoriul tampon se afla probabil în Transilvania. În a doua jumătate a secolului al X-lea, vestul Transilvaniei era stăpânit de conducătorii maghiari care se instalaseră la Alba Iulia, dar estul se afla probabil în afara dominaţiei lor. Nu există prin urmare nici o probă pentru o instalare a unor grupuri de pecenegi în Transilvania încă din secolul al X-lea.

Dinamica relaţiilor dintre pecenegi, ruşi, unguri şi bulgari în perioada anterioară revenirii Bizanţului la Dunăre a condus la separarea unor grupuri de pecenegi, care s-au deplasat spre vest, în regiunile controlate de unguri. Tot opera Notarului Anonim cuprinde referiri la imigrarea unor grup de pecenegi în Ungaria, în timpul ducilor Zoltan (907-945) şi Taksony (945-971). În ambele cazuri, sursa foloseşte denumirea de Bisseni, pentru că era vorba de pecenegi care s-au supus ungurilor. Zoltan a colonizat un grup de grăniceri pecenegi la hotarele cu Germania (acolo unde dealtfel sunt atestaţi în documente). Taksony a primit alt grup, condus de şeful Thonuzoba, căruia i s-au acordat domenii în zona Tiszafüred. [20] Numele a fost tradus prin “şeful clanului mistreţului” (tonguz ‘mistreţ’ + oba ‘trib’). [21]

Nu este exclus ca refugierea acestor pecenegi în Ungaria să fi fost efectul unor lupte interne din confederaţia pecenegă. După un secol, alte lupte pentru putere au condus la refugierea şefului peceneg Kegen în thema Paradunavon. [22] În ambele cazuri, grupurile dizidente s-au pus în slujba conducătorului militar care le-a primit (şeful confederaţiei de triburi maghiare, respectiv împăratul bizantin). De fapt, pecenegii au avut vocaţie de mercenari. Pe când cea mai mare parte a lor luptau contra ruşilor, alţi pecenegi intraseră în serviciul cnezilor de Kiev, iar alţii au participat la luptele dintre conducătorii georgieni şi abhazieni, ori de partea regelui polon Boleslaw I. [23] Instalarea pecenegilor în Ungaria trebuie privită în această perspectivă. Pecenegii se separau de confederaţie dacă aveau posibilitatea de a intra în slujba unor conducători suficient de puternici pentru a-i putea plăti, şi care aveau nevoie de mercenari pentru operaţiuni ofensive sau pentru paza graniţelor. Aceasta exclude deplasarea unor grupuri în Transilvania înainte de consolidarea autorităţii regatului Ungariei asupra acestei regiuni. De aceea, nu putem admite punctul de vedere al lui Nicolae Iorga, [24] reluat de Ştefan Pascu [25] şi Radu Popa, [26] dar respins de Victor Spinei, [27] şi anume că pecenegii s-au stabilit în Transilvania în secolul al XI-lea, fără a fi chemaţi de Ungaria. Deplasările pecenegilor în Ungaria s-au petrecut în mai multe etape. Ultimul grup s-a refugiat după victoria asupra lor repurtată de armata bizantină în 1122, care a reprezentat sfârşitul puterii pecenegilor. [28]

Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus la abandonarea modului de viaţă nomad. Ei sunt cunoscuti in izvoare cu numele de Bisseni, care este latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor (besenyö). În Ungaria, sedentarizarea grupurilor de pecenegi a fost şi consecinţa transformării lor în comunităţi de grăniceri. Acestea sunt atestate de numeroase surse la frontiera de vest a Ungariei, care în secolul al XI-lea era ameninţată de expansiunea Imperiului German. Toponimele de origine pecenegă şi alte indicii din sursele documentare au permis stabilirea zonelor unde au fost aşezaţi pecenegii. Ele sunt predominante în Transdanubia. Singura regiune din Transilvania unde există o concentrare masivă de toponime de origine pecenegă se află în sud-est, în judeţele Braşov şi Covasna. [29] Cel mai important dintre aceste toponime este chiar Braşov. Deşi sufixul este slav (ceea ce a condus la presupunerea că denumirea ar fi slavă [30] ), s-a putut demonstra că Brasso, devenit apoi Braşov, provine din termenul türcic Barasu, care înseamnă “apă albă”. [31] Alte toponime şi hidronime din sud-estul Transilvaniei de origine türcică sunt Arpaş, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni, Bögöz (numele vechi al satului Mugeni), Borcea, Racoş. [32] De asemenea, satul Firtuş din Harghita a fost denumit până în secolul al XV-lea Besenyo-falva sau Bezzenijofalwa, adică “satul pecenegilor”. [33] Un sat Beşeneu al cărui nume actual este Pădureni se află şi în judeţul Covasna. [34]

Desigur, este posibil ca unele dintre aceste toponime să fie de fapt cumane. Totuşi, preluarea unora dintre ele de către saşi arată că ele existau deja în secolul al XII-lea, înainte de stabilirea cumanilor în regiune. Pe de altă parte, toponimele de tip Heidendorf care înseamnă “satul păgânilor” se referă la pecenegii care erau încă păgâni în vremea colonizării săseşti. [35] Nicolae Drăganu considera că aşezarea pecenegilor în Transilvania s-a petrecut mai înainte de instalarea lor în Ungaria de dincolo de Dunare, deşi documentele îi menţionează mai târziu. [36] Nu este însă obligatoriu ca primele colonii pecenege să se fi instalat la distanţa cea mai mică de ţara pecenegilor. Dimpotrivă, raţiunile militare impuneau ca aceşti ostaşi pecenegi să nu fie vecini cu fraţii lor, care erau inamici potenţiali.

Considerăm că Ungaria a dizlocat în Transilvania centrală şi de sud-est grupuri de grăniceri pecenegi abia după ce pecenegii din afara arcului carpatic au încetat să mai reprezinte o putere militară, ceea ce corespunde cronologic cu perioada în care regatul Ungariei şi-a instalat autoritatea efectivă acolo, în prima jumătate a secolului al XII-lea. Ei au fost aşadar aşezaţi în regiune împreună cu secuii, pentru a o apăra de cumani, cu ajutorul liniilor fortificate (prisăci). [37] Există indicii asupra convieţuirii secuilor cu pecenegii, al căror nume a fost conservat în organizarea tribală secuiască. [38] La începutul secolului al XIII-lea, rivalitatea dintre Ungaria şi statul româno-bulgar a făcut necesară consolidarea frontierei de pe Carpaţii Meridionali şi îndeosebi a defileului Oltului.

Pecenegii, împreună cu românii, au avut un rol în acest sector al sistemului defensiv al Transilvaniei. Prima atestare a funcţiei militare a celor două etnii se află într-un document din 1250, care se referă însă la campania contra Bulgariei din jurul anului 1213 a oştii comandate de comitele Ioachim de Sibiu, care era compusă din saşi, secui, români şi pecenegi. Se apreciază că teritoriul subordonat pe atunci comitelui de Sibiu cuprindea şi regiunea de sud-est a Transilvaniei. [39] De aceea, nu este sigură localizarea pecenegilor din documentul din 1250 în apropiere de Sibiu. Enumerarea saşilor, secuilor, românilor şi pecenegilor în compoziţia oastei lui Ioachim înseamnă de fapt că aceste grupuri alcătuiau corpuri de armată sau detaşamente distincte, organizate pe criteriul etnic, recrutate doar din regiunea de sud a Transilvaniei. De asemenea, prezenţa românilor ca un element distinct în oastea comitelui presupune recunoaşterea de către autorităţile regatului a formelor de organizare româneşti, similare celor săseşti sau secuieşti. Simpla vieţuire a românilor în Transilvania nu ar putea explica participarea lor la structurile militare ale voievodatului Transilvaniei. Menţionaţi cu numele lor alături de celelalte etnii privilegiate, acei români care au participat la campania din 1213 beneficiau şi ei de recunoaşterea identităţii lor, ca element militar în slujba Ungariei. Această identitate presupune existenţa unui anumit teritoriu de recrutare, care poate fi identificat cu acea Terra Blacorum menţionată în privilegiul acordat teutonilor în 1222, şi care este Ţara Făgăraşului. [40] Stelian Brezeanu a arătat semnificaţia denumirii de terra, care nu are nici o legatură cu structura teritorială românească populară a ţării. Este un termen specific feudalismului occidental, care se referă la un domeniu supus relaţiilor vasalice. O terra era subordonată unui regnum, iar conducătorul ei era vasal. [41]

În afara toponimelor de origine pecenegă, există şi altele care transmit chiar numele pecenegilor ca etnie. Forma românească pecenegi este aceeaşi cu cea folosită de bulgari, dar nu este obligatoriu ca ea să derive din bulgară. Este posibil ca ea să fi fost preluată direct de la pecenegi. Toponimele derivate din acest etnonim sunt destul de frecvente în Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia. (Peceneaga, Peceneagul, Pecineaga, Picineaga etc). În schimb, în Transilvania şi Banat predomină denumirile derivate din forma de origine maghiară: Beşeneu, Beşineu, Beşinău, Beşimbac, Beşimbav, Beşinou, Beşenova. [42] Singurele toponime din Transilvania şi Banat care redau forma peceneg sunt: Peceneaga, vârf în masivul Făgăraşului, [43] Pişineaga (vale lângă Clopotiva), [44] Peceneaga, pârâu în masivul Ţarcu (la est de Poiana Mărului), în Haţeg, şi Pecinişca (sat înglobat în Băile Herculane), în Banat. [45] De remarcat că, în Banat, denumirile de tip Beşenova se află în nord-vest, în timp ce satul Pecinişca este situat în Craina, regiunea de pe valea Cernei pe care Ungaria a preluat-o de la Bulgaria când a fost constituit Banatul de Severin în 1232. [46] Forma numelui se explică prin influenţa bulgară, eventual chiar prin instalarea acolo a unor pecenegi veniţi din Bulgaria. [47] La fel de interesantă este gruparea celor trei toponime din Banat şi Haţeg. Ele se află toate la munte, situate pe versantul de nord al masivului Ţarcu şi respectiv la poalele munţilor Cernei. Surprinde existenţa tuturor acestor toponime care amintesc o populaţie nomadă în zone montane, în puncte unde nu se află trecători care puteau fi folosite pentru atacuri. Cele două toponime din Haţeg se află la o distanţă de circa 17-18 km între ele.

Cum s-a creat această diferenţiere între regiunile din interiorul şi cele din exteriorul arcului carpatic ? La prima vedere, preluarea numelui pecenegilor de către români de la unguri ar fi un argument pentru venirea românilor în Transilvania după pecenegi. Credem că explicaţia este totuşi alta. Pecenegii nu s-au stabilit în mod independent în Transilvania în secolele X-XI, ci au fost colonizaţi de către statul maghiar în a doua jumătate a secolului al XII-lea, la fel ca şi secuii şi saşii. Astfel, românii din Transilvania i-au cunoscut pe grănicerii pecenegi aflaţi în serviciul Ungariei doar ca bisseni. Amintirea primilor pecenegi, cei care au atacat Trasilvania în secolele X-XI, s-a estompat. S-a impus numele maghiar al pecenegilor, dar acesta nu a pătruns şi în zonele montane unde nu existau grănicerii bisseni, respectiv în Haţeg, sudul Banatului şi pe versanţii Făgăraşului. Aceste toponime din Carpaţii Meridionali sunt relicve ale convieţuirii românilor cu pecenegii într-un habitat mai puţin obişnuit pentru nomazii turanici. În cazul acestor toponime, amintirea pecenegilor s-a fixat înainte de colonizarea bissenilor de către unguri. Prin urmare, acolo pecenegii au ajuns pe altă cale, nu prin instalarea lor ca grăniceri de către Ungaria. Există în schimb un vârf în Munţii Cibinului care a transmis forma maghiară a numelui: Beşineu, [48] ceea ce înseamnă că defileul Oltului a fost supravegheat de un grup de grăniceri bisseni. În apropiere se află localitatea Tălmaciu, al cărui nume a fost pus în legătură cu cel al tribului peceneg Tolmač. [49]

O cercetare făcută în Ţara Loviştei a stabilit existenţa unei concentrări de toponime şi antroponime de origine pecenegă sau cumană, în special în satele Găujani, Boişoara, Câineni, precum: Alăman, Bărăgan, Berindei, Buga, Caramliu, Călăpancea, Colhon, Gutai, Huluzu, Modruz, Ruhat, Tauzu, Teleaba, Tocsăbeni, Torcan, Ului. [50] Este interesant însă că nu există în această microregiune antroponime sau toponime de tip Pecenegul, Peceneaga. În acea zonă a fost organizat un avanpost al sistemului defensiv al Transilvaniei. În castrul roman Praetorium I  de  la Copăceni, jud. Vâlcea a fost identificat un nivel de locuire din secolele XIII-XIV, din care provin pinteni şi vârfuri de săgeţi şi de lance. Se pare că a fost o fortificaţie folosită de oastea Ungariei. [51] În imediata apropiere există două turnuri romane refolosite, care supravegheau defileul Oltului [52] . Dealtfel, expediţia din 1213 contra Bulgariei s-a desfăşurat pe acest traseu. Pecenegii din Ţara Loviştei au fost probabil incluşi, împreună cu românii, în acest segment avansat al sistemului defensiv al Transilvaniei, creat la o dată incertă, dar oricum în primele decenii ale secolului al XIII-lea. [53] Deci, Ţara Loviştei a fost una dintre zonele de graniţă unde au fost dizlocaţi bissenii, al căror nume a fost moştenit de vârful din Munţii Cibinului. Ei şi-au menţinut un timp organizarea tribală, dovadă fiind supravieţuirea numelor tribale Tolmač şi Berindei. Altă zonă apărată de grănicerii pecenegi era probabil cea de la cotul Oltului (Munţii Baraolt).

În cazul oronimului Peceneaga din Făgăraş, atragem atenţia asupra faptului că şi numele râului Argeş care izvorăşte din apropiere pare să fie tot peceneg. El ar proveni din cuvântul türcic argiş (“înălţime, ridicătură de teren”), aşa cum sugerează primele forme atestate: Argyas (1369), Argies (1379), Arghiş (1427). [54] Teoria originii getice nu se poate susţine, fiindcă hidronimul antic Argessis (neatestat) a fost reconstituit pornind de la forma Ordessos (atestare unică la Herodot), tocmai pentru a proba legătura dintre Ordessos şi Argeş. Nici Argedava (capitala lui Burebista) nu are vreo legătură cu zona Argeşului. [55] Putem presupune că denumirea râului a fost dată atunci când pecenegii sedentarizaţi s-au refugiat împreună cu românii în faţa agresiunii cumanilor. Cel mai probabil, numele a fost dat mai întâi aşezării Argyas (Curtea de Argeş), după care apoi a fost denumit râul. Alt toponim important din regiune, Rucăr (germ. Rukkor), se poate traduce în limbile türcice prin “stâncă”, “piatră”. [56] Doar o convieţuire a românilor cu pecenegii a condus la moştenirea acestor toponime, care s-au născut datorită pătrunderii unor foşti nomazi într-o zonă montană.

Documentul din 1224 vorbeşte tocmai despre o asemenea convieţuire româno-pecenegă. Discuţiile purtate până acum în privinţa aşa-numitei silva Blacorum et Bissenorum s-au concentrat asupra localizării ei, pornind de la toponimia de origine pecenegă, dar au insistat mai puţin asupra importanţei acestei asocieri dintre o populaţie sedentară şi una iniţial nomadă, care au ocupat împreună o regiune denumită silva. Sursa menţionează în mod explicit convieţuirea celor două etnii într-un anumit tip de habitat. Interesant este că păduri ale pecenegilor sunt atestate şi în Ucraina şi Polonia în documente din secolele XV-XVI. Una dintre ele, denumită Pecenižeć, era situată pe râul Rosava, unde existase unul dintre cele mai mari centre de putere pecenege în secolele X-XI, acel aşa-numit “oraş al corturilor” menţionat de Bruno de Querfurt în 1007. A doua pădure se afla în apropiere de localitatea ucraineană Zhabokrich din regiunea Vinnitsa. [57] Altă pădure a pecenegilor (Silva Pieczyngarum) este cunoscută în secolul al XVI-lea în sud-estul Poloniei. [58] Prin urmare, şi în alte situaţii pecenegii sedentarizaţi au ales un habitat în zone de pădure. Trebuie să ţinem seama de sensul pe care îl avea în epocă termenul silva, pus în evidenţă de Stelian Brezeanu: regiuni care nu erau desţelenite, sălbatice, [59] în sensul etimologic al acestui cuvânt românesc (selvaticus). Totuşi, chiar şi în păduri existau resurse de trai, fiindcă în evul mediu s-a practicat intens creşterea animalelor în pădure (porcine, ovine, bovine), [60] astfel că se poate admite că şi acea silva din documentul din 1224 era chiar o pădure pe care o foloseau şi pecenegii pentru a-şi duce traiul alături de români. Este posibil ca de fapt privilegiul acordat de Andrei II să fie de fapt o confirmare a unor drepturi acordate încă de către Geza II. [61]

Nu putem insista aici asupra numeroaselor tentative de localizare a pădurii românilor şi pecenegilor. Unii autori, precum Kurt Horedt, au luat în considerare regiunea dintre valea Secaşului şi podişul Cibinului, [62] dar cele mai multe ipoteze au în vedere partea de est a teritoriului colonizat de saşi, adică zona Bârsei sau a Făgăraşului. În orice caz, deoarece termenii terra şi silva desemnau realităţi diametral opuse, silva Blacorum et Bissenorum nu poate fi în nici un caz amplasată într-o zonă agricolă cum era Ţara Oltului [63] , ci undeva unde defrişările încă nu avuseseră loc. Astfel, s-a propus zona Munţilor Perşani, unde există o mare concentrare de toponime de origine pecenegă. În acest caz, rostul colonizării pecenegilor ar fi fost apărarea zonei foarte sensibile care cuprindea defileul Oltului de la Racoş şi accesul spre pasul Tabla Buţii. [64] Ideea este demnă de luat în considerare, dar cea mai recentă propunere de localizare a silvei, cea a lui Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, bazată pe analiza minuţioasă a toponimiei şi hidronimiei din Ţara Făgăraşului şi din zonele adiacente, este mai convingătoare. Suntem de acord cu amplasarea silvei Blacorum et Bissenorum între Munţii Făgăraş şi valea Oltului, în zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate apreciabilă de toponime şi hidronime de origine türcică. [65]

Se conturează astfel existenţa mai multor microregiuni de convieţuire româno-pecenegă, în sudul Transilvaniei şi în regiunea vecină de la sud de Carpaţii Meridionali, într-un mediu geografic deosebit de cel în care s-au instalat de obicei nomazii türcici (câmpia), [66] şi în acelaşi timp marginal în raport cu teritoriile ocupate de saşi. Extinderea dominaţiei cumane, conjugată cu cea a Bulgariei, în primele decenii ale secolului al XIII-lea, a provocat probabil refugierea spre zonele de deal şi împădurite nu doar a unor comunităţi românesti, ci şi a unor comunităţi pecenege. De asemenea, se poate lua în considerare şi o migraţie a pecenegilor din Bulgaria, care poate explica toponimul Pecinişca de la Băile Herculane. Prin această convieţuire s-a ajuns la apariţia unor toponime româneşti care transmit numele peceneg în forma aceasta, nu în cea maghiară, şi la impunerea de către pecenegi a unor denumiri de importanţă majoră precum Argeş. Acolo, în Argeş, a luat fiinţă tot în secolul al XIII-lea şi un mic centru de putere românesc, mai întâi la Cetăţeni, mutat apoi la Curtea de Argeş după invazia tatară din 1242. Au avut oare vreun rol pecenegii în cristalizarea acestui voievodat făgărăşean, care iniţial s-a aflat în legături de vasalitate faţă de cumani, iar apoi faţă de Ungaria ?

Numele Basarabă, compus din două cuvinte türcice care însemnau “tată dominator” [67] , a fost răspândit mai ales în Oltenia, Transilvania şi Banat, ca toponim sau ca antroponim. Cea mai veche atestare în Transilvania este din 1341 (Bazarab), într-o localitate de pe valea Târnavelor. [68] În Banat, numele apare în 1358 la Craşova (Bozorad) şi la Caransebeş în 1592 (Bazaraba ), [69] adică tot în Craina, unde este atestat numele Pecinişca. Numele Basarabă a fost frecvent în Haţeg, fiind menţionat începând din 1398 la Râuşor (apoi la Vaidei, Peşteana, Costeşti şi Corneşti), precum şi în Oltenia. [70] Fără a intra în detalii asupra îndelungatei discuţii asupra originii acestui nume şi asupra originii etnice a voievodului întemeietor al Ţării Româneşti, atragem atenţia asupra recentei contribuţii a lui Stelian Brezeanu, care observă o corelaţie între atestările atât de frecvente ale acestui nume în Transilvania şi Banat începând din 1341, şi zonele unde există toponime de origine pecenegă. Prin urmare, numele Basarabă nu este nici tătar, nici cuman, ci peceneg. [71] Ideea a mai fost enunţată anterior şi de către lingvişti precum Ovid Densusianu şi Nicolae Drăganu. Denumiri derivate din Basarabă există şi la bulgari şi sârbi. Se pare că atestarea cea mai veche a antroponimului în mediul balcanic datează din 1249: un martor la un contract comercial încheiat la Raguza se numea Martinus Basababa (de etnie necunoscută). Mai mulţi cercetători au apreciat că numele este, de fapt, Basaraba. [72] Doar prin preluarea de la pecenegii instalaţi în Peninsula Balcanică începând de la mijlocul secolului al XI-lea poate fi explicată pătrunderea numelui Basarabă la sud de Dunăre.

Având în vedere probabila origine pecenegă a numelui voievodului fondator al statului care s-a format în Argeş, precum şi numele tatălui său Tocomer, care este tot de origine türcică, putem lua în considerare posibilitatea existenţei unui aport al familiilor de grăniceri pecenegi la geneza acestui stat. Această chestiune necesită însă o discuţie separată, care iese din cadrul acestei comunicări.

  << TOP >>

 

[1] H. Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972.

[2] Z. Székely, Pecenegii în sud-estul Transilvaniei, în: Aluta, 17-18, 1985-1986, 197-210.

[3] A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, Kumanen, Jassen: Steppenvölker im mittelalterlichen Ungarn, Budapest, 1989.

[4] P. Binder, Antecedente şi consecinţe sud-transilvănene ale formării voievodatului Munteniei (sec. XIII-XIV) (I-II), în: Acta 1995, Sf. Gheorghe, 1996, 265-278; Acta 1996, Sf. Gheorghe, 1997, 33-46.

[5] Z. Kordé, Kabars, Sicules et Petchenègues. Les Hongrois et les auxiliaires militaires (IXe-XIIe siècles), în S. Cernus, K. Korompay (ed.), Les Hongrois et l'Europe: conquête et intégration. (Colloque, juin 1997, organisé par l'Université de Szeged, JATE; Paris III-Sorbonne nouvelle, CIEH; l'Institut hongrois de Paris), Paris, 1999, 231-239.

[6] D. N. Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, Cluj-Napoca, 2001, vol. I, 171-338; vol. II, 7-118.

[7] I. M. Ţiplic, Consideraţii cu privire la liniile întărite de tipul prisăcilor din Transilvania (sec. IX-XIII), în: Acta Terrae Septemcastrensis, 1, 2002, 147-164.

[8] I. S. Oţa, Domenii ale pecenegilor şi ale cumanilor în Banatul istoric, în: Studii de istorie a Banatului, 26-27, 2002-2003, 219-239; Idem, Populaţii nomade de stepă din Banat (secolele XI-XIV). I. Pecenegii şi cumanii, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani. Volum îngrijit de Ionel Cândea, Valeriu Sârbu, Marian Neagu, Brăila, 2004, 489-520.

[9] Documente privind Istoria României. Seria C. Transilvania, Bucureşti, 1951, I, 209.

[10] Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. E. Szentpétery, Budapest, 1937-1038, I, 66. Pentru semnificaţia pasajului, vezi A. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 44.

[11] M. Rusu, Şt. Dănilă, “Cetatea feudală timpurie de la Şirioara”, File de istorie, Bistriţa, 2, 1972, 47-66; A. Madgearu, Românii, 178-180; Pentru atac şi pentru bătălia de la Chiraleş, vezi H. Göckenjan, Hilfsvölker, 97; V. Spinei, The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, Cluj-Napoca, 2003, 130–131.

[12] Scriptores, II, 423 (Bessorum inopinata calamitas incendiis et rapinis cuncta devastavit); H. Göckenjan, Hilfsvölker, 97; G. Kristó, Early Transylvania (895-1324), Budapest, 2003, 99; N. Berend, At the Gate of Christendom: Jews, Muslims and 'Pagans' in Medieval Hungary, c. 1000-c.1300, Cambridge, 2001, 32-33.

[13] Constantine Porphyrogenitus, De Administrando Imperio, I (ed., trad. G. Moravcsik, R. J. H.  Jenkins), Washington DC, 1967, 175.

[14] C. Bálint, Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapest, 1991, 118-120; A. Madgearu, Românii, 132-133.

[15] P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucarest, 1970, 34-35; G. Györffy, Sur la question de l'établissement des Petchénègues en Europe, Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae, 25, 1972, 1-3, 289 şi harta de la 292.

[16] S. A. Romashov, The Pechenegs in Europe in the 9th-10th centuries, în: Rocznik Orientalistyczny, 52, 1999, 1, 29-30.

[17] D. Mishin, Ibrahim Ibn-Ya'qub At-Turtushi's Account of the Slavs from the Middle of the Tenth Century, în: Annual of Medieval Studies at the Central European University, Budapest, 1994-1995, ed. by Mary Beth Davis and Marcell Sebök, Budapest, 1996, 196-197.

[18] Apud G. Kristó, Early, 55.

[19] Regino, Chronicon, a. 889 (Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, I, 601). Pentru semnificaţia termenului, vezi N. Pétrin, Philological Notes for the Early History of the Hungarians and the Slavs, în: Eurasian Studies Yearbook. International Journal of Northern Eurasia, 72, 2000, 37-38.

[20] Scriptores I, 116. Pentru localizare, vezi: H. Göckenjan, Hilfsvölker, 186, nota 82; G. Silagi, L. Veszprémy (ed.), Die "Gesta Hungarorum" des anonymes Notars: die älteste Darstellung der ungarischen Geschichte, Sigmaringen, 1991, 180, nota 344.

[21] O. Pritsak, The Pečenegs. A Case of Social and Economic Transformation, în: Archivum Eurasiae Medii Aevi, 1, 1975, 221.

[22] P. Diaconu, Les Petchénègues, 56-58.

[23] E. Tryjarski, A Note on the Relations between Pechenegs and Poland, în: Studia turcica, edidit L. Ligeti, Budapest, 1971, 461-468; V. Spinei, The Great, 124-125.

[24] N. Iorga, Istoria românilor, vol. III. Ctitorii, ed. de V. Spinei, Bucureşti, 1993, 24.

[25] Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971, 82-83.

[26] R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, 267.

[27] V. Spinei, în N. Iorga, Istoria, 29, nota 9.

[28] A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, 31; Z. Kordé, Kabars, 237-238. Pentru conflictul din 1122, vezi V. Spinei, The Great, 150-151.

[29] H. Göckenjan, Hilfsvölker, 97-113; A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, 27-37.

[30] N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933, 567-569.

[31] P. Binder, Antecedente (I), 273.

[32] G. Ferenczi, I. Ferenczi, Săpături arheologice la Mugeni. Studiu preliminar (III), în: ActaMN, 14, 1977, 296-300; G. Ferenczi, Contribuţii la problema descifrării unor cuvinte scrise cu caractere runice maghiare şi consideraţii asupra originii scrisului runic maghiar, în: ActaMN, 26-30, 1989-1993 (1994), I/1, 164; N. Drăganu, Românii, 541-542; A. Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu: secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1999, 47-48; D. N. Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului, I, 193-197, 263-264.

[33] C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, II, Bucureşti, 1968, 299; G. Ferenczi, I. Ferenczi, Săpături, 297; G. Ferenczi, Contribuţii, 164.

[34] Z. Székely, Pecenegii 197.

[35] N. Drăganu, Românii, 514; H. Göckenjan, Hilfsvölker, 107.

[36] N. Drăganu, Românii, 513.

[37] A. Ioniţă, Date noi privind colonizarea germană în Ţara Bârsei şi graniţa de est a regatului maghiar în a doua jumătate a secolului al XII-lea, în: Revista Istorică, SN, 5, 1994, 3-4, 278-279; I. M. Ţiplic, Consideraţii, 160-162.

[38] Z. Székely, Pecenegii, 199.

[39] Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti, 1993, 36; A. Lukács, Ţara Făgăraşului, 156; T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003, 26-27

[40] A. Lukács, Ţara Făgăraşului, 47, 149-157.

[41] S. Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Bucureşti, 1999, 209-219.

[42] N. Drăganu, Românii, 515; I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, 279-280.

[43] I. Iordan, Toponimia, 279; D. N. Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului, I, 275.

[44] O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915, 65, 69; N. Drăganu, Românii, 515; R. Popa, La începuturile, 74-75.

[45] C. Suciu, Dicţionar, II, 32; Oţa, Domenii, 224-225, 229, 235; Idem, Populaţii, 494, 500.

[46] V. Achim, Banatul în evul mediu. Studii, Bucureşti, 2000, 172-174.

[47] Se ştie că au existat asemenea migraţii ale pecenegilor din Bulgaria în Ungaria. Hartvig, în Legenda Sancti Stephani, consemna faptul că 60 de nobili pecenegi veniţi din Bulgaria au fost primiţi de regele Ştefan I (Scriptores, II, 426; H. Göckenjan, Hilfsvölker, 96) .

[48] K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958, 128; P. Binder, Antecedente (I), 272.

[49] H. Göckenjan, Hilfsvölker, 106; A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, 16.

[50] A. Pandrea, Pecenegii şi cumanii în Ţara Loviştei, Aalborg, 1994.

[51] D. Tudor, Materiale arheologice din castrul Praetorium I (Copăceni, jud. Vâlcea), descoperite de Gr. G. Tocilescu (1894), în: Drobeta, 5, 1982, 59, 61-65, 75-76.

[52] O. Stoica, Câteva date arheologice privitoare la fortificaţia medievală de la Racoviţa (jud. Vâlcea), în: Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 14-15, 1981-1982, 83-87; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 2001, 140-141.

[53] Ş. Papacostea, Românii..., 76, nota 43; A. Lukács, Ţara Făgăraşului, 161.

[54] N. Drăganu, Românii, 530-532.

[55] A. Suceveanu, Burebista şi Dobrogea, în: 2050 de ani de la făurirea de către Burebista a primului stat independent şi centralizat al geto-dacilor, Universitatea Bucureşti, 1980, 59-66; N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,  Iaşi, 1984, 21-22. De fapt, se pare că râul Ordessos menţionat de Herodot se afla în Moldova. Vezi A. Vulpe, Limita de vest a Sciţiei la Herodot, în: Studii clasice, 24, 1986, 33-43.

[56] P. Binder, Antecedente (I), 272.

[57] O. Pritsak, The Pečenegs, 16-17, 28

[58] V. Spinei, The Great, 128, nota 157.

[59] S. Brezeanu, Romanitatea, 216-217.

[60] H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I, Bucureşti, 1958, 254-268.

[61] Ş. Papacostea, Românii, 79.

[62] K. Horedt, Contribuţii, 127. Vezi şi H. Göckenjan, Hilfsvölker, 191, nota 197.

[63] Th. Nägler, Cercetări arheologice în Ţara Făgăraşului privind feudalismul timpuriu, în: Academia Română. Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice, seria IV, 2, 1977, 13; P. Binder, Antecedente (I), 272-273.

[64] G. Ferenczi, Contribuţii, 297-298, nota 90.

[65] D. N. Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului, I, 253-259; II, 51.

[66] La câmpie, toponimele pecenego-cumane sunt foarte numeroase. Vezi I. Conea, I. Donat, Contribution à l'étude de la toponymie pétchénègue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube, în: Contributions onomastiques publiées à l'occasion du VIe Congrès international des Sciences Onomastiques à Munich du 24 au 28 Août 1958, Bucarest, 1958, 139-169.

[67] N. Iorga, Originea numelui Băsărabă, în: Revista Istorică, 5, 1919, 138; O. Densusianu, Originea Basarabilor, în: Grai şi suflet, 4, 1929, 1, 147-149; N. Iorga, Istoria, 134-135; L. Rásonyi, Contributions à l'histoire des premières cristallisations d'État des Roumains. L'origine des Basarabas, în: Archivum Europae Centro-Orientalis, 1, 1935, 1-4, 244-251; N. Drăganu, Românii, 520-530; B. Burtea, Farbsymbolik zwischen Legende und moderner Geschichtsschreibung, în: Archaevs. Études d'histoire des religions, 8, 2004, 1-4, 71.

[68] N. Drăganu, Românii, 521.

[69] Oţa, Domenii, 236 (doi nobili atestaţi în 1358 la Caraşova Mare şi Mică); N. Drăganu, Românii, 521.

[70] N. Drăganu, Românii, 521; I. Conea, Basarabii din Argeş. Despre originea lor teritorială şi etnică, Bucureşti, 1935; N. Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în: Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, 160-164; R. Popa, La începuturile, 74-76, 119.

[71] S. Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, 2002, 135-138, 371-386.

[72] C. Jirecek, Die Lage und Vergangenheit der Stadt Durazzo in Albanien, în L. von Thallóczy, Illyrisch-Albanische Forschungen, I, München-Leipzig, 1916, 161; N. Drăganu, Românii, 522 A. Ducellier, La façade maritime de l'Albanie au Moyen Âge. Durazzo et Valona du XIe au XVe siècle, Thessaloniki, 1981, 193.

 Volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României

HOME English version
Simpozioane
Statistici site
Legături
Contact
ARHEOLOGIA DIN TRANSILVANIA

  << TOP >>

webmaster: Cosmin Suciu, e-mail to: cos_suciu@yahoo.com

 

 

-->